UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE DIN 1859: Alexandru Ioan Cuza, ”domnul Unirii”

0

La 5/17 ianuarie, în Moldova, şi la 24 ianuarie/5 februarie 1859, în Ţara Românească, unioniştii l-au ales ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, dubla alegere reprezentând, în primul rând, ceea ce Nicolae Iorga a numit ”Sistemul ‘faptului împlinit’, acest element de originalitate, creat de români” şi, în al doilea rând, punerea bazelor statului român modern, după cum precizează Florin Constantiniu în lucrarea ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008).

Scurta sa domnie a reprezentat o perioadă de maximă dezvoltare a României moderne, prin recunoaşterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, dar şi prin reformele sale: adoptarea primei constituţii româneşti, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară şi cea a învăţământului.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, într-o familie de vechi boieri moldoveni. A învăţat la pensionul din Iaşi, condus de francezul Victor Cuenim, continuându-şi pregătirea la Paris, unde a obţinut diploma de bacalaureat în litere (1835), apoi la Pavia şi Bologna. A revenit în ţară şi s-a înrolat cadet în armată (septembrie 1837). În februarie 1840 a demisionat şi, timp de aproape doi ani, s-a aflat din nou la Paris, pentru continuarea studiilor, notează volumul ”Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României” (Nicolae C. Nicolescu, Editura Meronia, 2011).

În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti (1825-1909), fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Ecaterinei (născută în familia logofătului Mihai Sturdza).

Alexandru Ioan Cuza a ocupat, în perioada 1842-1859, funcţii importante în justiţie şi administraţie: preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1842-1845; 1849-1851; dec. 1854 sau 16 febr. 1855-apr. 1856), director al Ministerului de Interne al Moldovei (febr.-oct.1851), pârcălab al oraşului şi portului Galaţi (iun.-iul. 1856; febr.-iun. 1857). Caimacamul antiunionist Nicolae Vogoride l-a reintegrat pe Cuza în armată cu gradul de sublocotenent (martie 1857) şi l-a avansat, cu totul excepţional, la gradul de locotenent (24 aprilie), căpitan (28 aprilie), maior (3 mai), colonel (august 1858), ajutor al hatmanului (septembrie 1858), potrivit aceleiaşi surse.

Fruntaş al mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova, la 27 martie, la hotelul Petersburg din Iaşi, Alexandru Ioan Cuza a luat cuvântul şi a semnat documentul programatic Petiţia-proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei. A propus, ulterior, înarmarea participanţilor pentru a-l forţa pe domnul Mihail Sturdza să accepte înfăptuirea reformelor cărora refuzase să le dea curs. Mişcarea revoluţionară a fost înăbuşită cu forţa armată, 13 fruntaşi, inclusiv Cuza, au fost arestaţi şi trimişi sub escortă, la Galaţi, în vederea exilării lor în Imperiul Otoman. Viitorul domnitor, alături de alţi şase revoluţionari, beneficiind de ajutorul consulului englez din Galaţi, Charles Cunningham, au reuşit să ajungă la Brăila şi de aici, cu paşaport austriac, să treacă în Transilvania, unde a participat la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15-5/17 mai 1848.

A ajuns în Bucovina, unde, împreună cu Costache Negri, Petrache Cazimir, ş.a. au organizat Comitetul revoluţionar moldovean (Cernăuţi, 9 iunie 1848). Prin acesta, Mihail Kogălniceanu a fost împuternicit cu redactarea unui program de revendicări sociale şi politice. Izbucnirea epidemiei de holeră l-a determinat să se îndrepte spre Viena, a ajuns la Paris şi, apoi, la Constantinopol, de unde s-a întors în ţară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi un partizan convins al Unirii.

Alexandru Ioan Cuza a devenit un bun cunoscător al problematicii administrative a ţării Moldovei, având, în paralel, şi o activitate unionistă considerabilă. Amestecul administraţiei în alcătuirea listelor electorale pentru alegerile în Divanul ad-hoc din 1857, l-au determinat pe Cuza să demisioneze din funcţia de pârcălab de Galaţi din cadrul administraţiei caimacamului Nicolae Vogoride. Au fost organizate noi alegeri pentru divan, care au dat un covârşitor câştig de cauză taberei unioniste.

Ales deputat de Galaţi, Alexandru Ioan Cuza şi-a dovedit consistenţa politică în numeroasele dezbateri la care a participat activ. El a susţinut în Divanul ad-hoc propunerile de desfiinţare a privilegiilor, de împroprietărire a ţăranilor prin vânzarea către aceştia a loturilor cultivate de ei ş.a. În octombrie 1858, în timpul căimăcămiei de trei (Ştefan Catargiu, Vasile Sturdza şi Anastase Panu), a ajuns hatman. În această calitate, Cuza era comandantul armatei moldovene, post de mare importanţă în vremurile ce aveau să urmeze.

La 5/17 ianuarie 1859, candidând din partea Partidei naţionale, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în unanimitate, de Adunarea electivă domn al Moldovei. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere ”drepturile şi interesele patriei” şi să asigure ”binele şi fericirea naţiei române”. Discursul lui Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării Elective, exprimă cel mai bine speranţele care se puneau în noul domn: “Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou (…) Fii dar omul epocii (…), fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toţi Domnii au fost nepăsători şi răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!”, potrivit lucrării ”Istoria românilor, Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).

În dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la propunerea Partidei naţionale, dar şi sub presiunea mulţimii, Adunarea Electivă întrunită la Bucureşti, l-a ales în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza şi domn al Ţării Româneşti.

Alexandru Ioan Cuza a concentrat în mâinile sale politica externă a statului, ceea ce i-a permis, în ciuda existenţei a două guverne şi a două adunări, la Iaşi şi Bucureşti, să desfăşoare o susţinută activitate politico-diplomatică proprie, deşi Principatele continuau să se afle sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Abia la sfârşitul anului 1861, Poarta, urmată de celelalte puteri garante, a recunoscut unirea politico-administrativă a Principatelor pe timpul domniei lui Cuza. Ea s-a materializat prin crearea unui singur guvern (22 ian./3 febr. 1862), ce cuprindea reprezentanţi ai grupărilor conservatoare moldovene şi muntene, în frunte cu Barbu Catargiu.

La 12/24 octombrie 1863, Mihail Kogălniceanu a fost numit prim-ministru. În timpul mandatului său, care s-a încheiat la 26 ianuarie/7 februarie 1865, au fost promovate o serie de reforme radicale: Legea secularizării averilor mănăstireşti (17/29 dec. 1863), prin care atât moşiile mănăstirilor pământene, cât şi ale celor aparţinând mănăstirilor închinate ”Locurilor sfinte” (cca 25% din suprafaţa ţării) reintrau în stăpânirea statului şi în circuitul economic naţional; Legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi (24 ian./5 febr. 1864); Legea privind înfiinţarea Consiliului de Stat prezidat de domnitor (13/25 febr. 1864), în atribuţia căruia intra elaborarea, la cererea guvernului, de proiecte de legi, fiind consultat, totodată, asupra tuturor proiectelor de legi promovate de guvern; Legea referitoarea la organizarea comunelor urbane şi rurale (2/14 apr.1864); o nouă Lege electorală (2/14 iu.1864) ş.a.

Conservatorii, majoritari în Cameră, au respins proiectul legii rurale, care prevedea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu pământurile pe care le aveau în folosinţă, în schimbul unei despăgubiri acordate proprietarilor. În aceste condiţii, Alexandru Ioan Cuza a decretat, la sugestia lui Mihail Kogălniceanu, dizolvarea Adunării Elective a României (lovitura de stat de la 2/14 mai 1864) şi a supus aprobării poporului, prin plebiscit (organizat între 10/22 şi 14/26 mai 1864), o nouă constituţie, numită prudent ”Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858”, aprobat de Poartă şi de Puterile garante în urma vizitei domnitorului la Istanbul (24 mai/5 iun.-8/20 iun. 1864).

În contextul nou creat, la 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a promulgat printr-un decret Legea rurală (a intrat în vigoare la 23 apr./5 mai 1865). Legea rurală îi elibera pe ţărani de sarcinile boiereşti şi îi împroprietărea prin răscumpărare cu loturile de pământ pe care le aveau în folosinţă, pământul expropriabil fiind limitat la maximum 2/3 din moşie, exclusiv pădurile. Au fost împroprietărite 463.554 familii de ţărani, loturile având dimensiuni diferite în Muntenia şi Moldova, nu puteau fi înstrăinate timp de 30 de ani. Aplicarea legii a fost greoaie pentru că au fost numeroase tergiversări, împotriviri, falsuri, dar şi pentru că nu exista un regulament unitar.

Promulgată la 5/17 decembrie 1864, după numeroase discuţii şi amânări, Legea asupra instrucţiunii a stat timp de peste trei decenii la baza învăţământului românesc. Învăţământul a devenit unitar în întreaga ţară, cu trei forme de studiu: primar, de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar (şapte ani) şi universitar (trei ani). Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865. Numeroase instituţii de învăţământ au fost înfiinţate între 1860-1865, între care: Universitatea din Iaşi, Şcoala veterinară (Bucureşti), Societatea română de ştiinţe (Bucureşti), Pinacoteca statului (Bucureşti), Societatea culturală ”Ateneul Român” (Bucureşti) ş.a.

În plan extern, România a aderat la 5/17 iunie 1865, la Convenţia telegrafică internaţională de la Paris (17 mai 1865), statul român afirmându-se astfel ca subiect de drept internaţional, alături de statele suverane.

Noul stat românesc se afla în mijlocul a trei imperii – otoman, rus şi austriac -, care stăpâneau o serie de teritorii locuite de români şi care erau interesate, unele mai mult decât altele, să intervină în treburile interne ale ţării. Alexandru Ioan Cuza a susţinut mişcările celor care se opuneau celor trei imperii din interior: polonezii în Rusia, ungurii în Austria, bulgarii şi sârbii în Imperiul otoman, notează lucrarea ”O istorie sinceră a poporului român” (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008).

Deranjată de politica lui Cuza, Rusia a început să-şi manifeste ostilitatea faţă de Unire şi să încurajeze diversele tendinţe separatiste. Pe plan intern, poziţia lui Cuza s-a deteriorat, împotriva sa formându-se aşa-numita ”monstruoasă coaliţie” a tuturor nemulţumiţilor, în care se regăseau cei care îl acuzau de o conduită prea moderată, cum erau liberalii radicali, a conservatorilor moldoveni nemulţumiţi de atingerea proprietăţii prin legea rurală, a acelora care acuzau dezordinea din finanţe, nepăsarea de la sate, după reforma agrară. La toate acestea s-a adăugat declaraţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe care o făcuse în mai multe rânduri, potrivit căreia el era ”depozitarul unei coroane care aparţine altuia”. Momentul abdicării a fost mereu amânat fiind influenţat de oamenii din jurul său, notează volumul ”O istorie a românilor” (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

Încă de prin iunie 1865, mai mulţi oameni politici, precum I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, I. Ghica, Gr. Brâncoveanu, C. Brăiloriu, D. Ghica, At. Panu, Gh. Ştirbei au semnat un legământ ”pe onoare să votăm un principe străin şi să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”. La 17 decembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza şi-a exprimat dorinţa de a nu împiedica ascensiunea spre tron a unui prinţ străin.

A fost silit să abdice la 11/23 februarie 1866. A plecat în exil, în Germania, unde s-a stabilit la Heidelberg. Aici a şi murit la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Osemintele sale au fost aduse în România şi înhumate pe moşia sa de la Ruginoasa. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost aşezate în biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Alexandru Ioan Cuza a rămas în istorie ca ”domnul Unirii” şi personalitatea politică cea mai importantă a începutului modernizării României.

ALTE ARTICOLE INTERESANTE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here